joi, 14 octombrie 2010

uşa albastră

există o femeie ce locuieşte peste drum de mine. gardul ei este prea înalt şi la fel îi sunt şi pantofii. are o uşă albastră cu un geam oval în mijloc. arată ca o oglinda urâtă; ei îi place asta, deoarece ce poţi spune despre subiectul dintre rame dacă oglinda în sine este urâtă?

ea s-a născut în austria şi încă are accentul, pentru a putea dovedi asta, dar nu mai are soţul. ea scrie noaptea la o maşină de scris, pentru că asta îi plăcea lui. ea i-a scris scrisori, a scris poveşti de viaţă. dar, în cea mai mare parte, ea s-a concentrat asupra inabilităţii lui de a diferenţia ‘niciodată’ de ‘mereu’.

care e diferenţa?” întreba el mereu, iar ea îi răspundea “totul”.

ea poartă potcoave în jurul şoldurilor, deoarece sună poetic pentru urechile sale singuratice. o vedeam de paşti şi de crăciun şi mereu mi se părea mai tânără în aprilie decât în decembrie, indiferent cât de mulţi ani treceau. ea era atemporală, dar presupun că toate tristeţile sunt.

ea stă în faţa maşinii de scris la nesfârşit, scriind tot ce nu ar trebui să îşi amintească: cum, atunci când el s-a îndrăgostit de ea, cuvintele lui erau confuze. “dragă,” spunea el, “nu te voi iubi niciodată”. ea îl corecta zâmbind, fără să ştie că el putea prezice viitorul.

această femeie poartă blană de iepure joi seara, perle strânse în jurul gâtului şi inelul de logodnă, în timp ce stă pe canapea şi urmăreşte documentare medicale. ea îşi găseşte liniştea în necazurile altora; asta i se pare ei frumos, pentru că e ceva real şi simpatia celorlalţi este la fel de reală.

ea scrie din nou, povestind aceeaşi întâmplare pentru a treia oară în acea zi. “mi-e teamă că te voi iubi mereu’, a spus el, iar eu am ştiut că dorea să spună opusul. ‘ai dreptul de a-ţi fi teamă’. atunci şi-a întors capul şi a spus că îi pare rău. asta am ştiut că e sincer”.

ea nu are nume, doar uşa albastră şi nici un soţ, doar diploma lui de medic, înrămată deasupra televizorului. ea şi-ar dori să fie acasă, în viena, ascunsă sub aşternuturile sale şi în îmbrăţişarea soţului ei. şi-ar dori să fie însărcinată şi să umble cu o burtă pe care magellan ar putea să nu fie capabil să o înconjoare.

dragostea trebuie mereu să doară? inspiră. da, trebuie. înseamnă că îţi pasă. iubire, vorbeai serios când ai spus ‘mereu’? iar el răspunde ‘niciodată’. ah, care e diferenţa? cred ca ea uită să respire, până ce uşa cu oglinda ei urâtă o anunţă că se sufocă. expiră.

soţul ei, el e încă în austria. femeia e în faţa maşinii sale de scris, imaginându-şi-l din nou. “el se îneacă”, scrie ea. “el e în america şi noroiul californian îi acoperă pantofii. el mă iubeşte”. ea face o pauză. “iar eu îl privesc în ochi şi îi spun că îmi pare rău. parcurg lungimea sufrageriei, iar el e aşezat pe canapea, cu documentarul medical încă rulând. privesc înspre uşa albastră şi realizez că este a mea. văd oglinda şi realizez că este frumoasă. o văd acum, însă nu o voi mai privi niciodată aşa. mă întorc şi îl privesc pe el, cum stă cu braţele încrucişate, acoperite complet de mânecile groase ale bluzei. ‘nu te voi iubi niciodată’, îi spun eu. şi vorbesc serios.

luni, 11 octombrie 2010

nobody taught me to quit

soooo... i love college!
cam ăsta ar fi tag line-ul în jurul căruia mă voi învârti acum. japoneza e (nu foarte uşoară, dar) frumoasă, clujul mă face să mă simt acasă, iar pe oamenii pe care i-am întâlnit de când sunt aici nu i-aş înlocui cu nimeni. pot spune, sincer, că sunt fericită şi extrem de norocoasă.
da, aşa e, am fost nevoită să părăsesc oraşul în care îmi sunt cei mai buni prieteni, oraşul în care îmi este familia şi, nu în ultimul rând, oraşul în care este yellow submarine. :)) nu a fost uşor. şi nici nu vreau să fiu ipocrită şi să spun că a meritat, deoarece distanţa dintre mine şi răzvi nu mă lasă să fac asta. da, normal, aş vrea ca el să fie aici; să fie aproape de mine, aşa cum a fost în ultimii 5 ani. dar trebuie să mă obişnuiesc cu ideea că lucrurile s-au schimbat, dar că noi tot rămânem cei mai buni prieteni.
dar nu îmi pare rău. şi cred că, la sfârşitul zilei, asta e cel mai important. să nu am regrete. şi nu am.

am aici irish & music pub, covrigăria lui petru, cetăţuia... dar, cel mai important, am prieteni fără de care nu cred că aş putea numi clujul acasă.
alina, mă bucur că eşti aici cu mine şi că am cu cine să vorbesc la orice oră. te iubesc.
gabi, îţi mulţumesc că mă accepţi aşa ruptă în bucăţi cum sunt şi că mă faci să mă simt bine în pielea mea.
robi, aveam nevoie de un prieten de sex masculin cu care să pot vorbi despre orice lucru, esenţial sau nu.
...alina, gabi, robi, gery, olivia, alecs, claudia, dragoş, ionuţ, raul, laur, precup, vlad - thank you for making me feel like i belong.

cred că am nevoie de tine

opreşte-te.

vreau să pui creionul jos şi să mă asculţi pentru o secundă. vreau să respiri mai încet şi să te apropii de mine. pentru că îmi arunc inima în vânt şi vreau ca tu să fii capabil să o prinzi. vreau ca tu sa îmi urmăreşti cuvintele chiar şi atunci când se împiedică şi cad.

asta va dura doar o secundă, îţi promit.

cred că ar trebui să ştii că atunci când m-am trezit astăzi, am fost cuprinsă în aşternuturi şi în cuvintele tale. cred că ar trebui să ştii că visez cu buze muşcate si obraji sângerii, deoarece continui să mă muşc pentru a nu spune ceea ce gândesc. cred că ar trebui să ştii că gura mea mă trădează şi că, atunci când vorbesc, ceea ce aş vrea să te rog de fapt e să ştii că sunt terifiată.

şi cred că ar trebui să ştii că, în ciuda faptului că am multe nevoi, nu vreau asta. nu vreau să număr secundele care au mai rămas până la finalul zilei. nu vreau să fiu nevoită să îmi controlez inima constant, când tu nici măcar nu ştii că bate pentru tine. nu vreau să îmi scriu instrucţiuni despre cum să respir pe pereţi, pentru că în ultima vreme, se pare că am nevoie de ceva care să îmi amintească asta.

nu vreau asta.

pentru că m-a orbit, m-a înlăturat de pe drumul meu sigur şi m-a aruncat într-un alt univers. îmi plăcea locul în care eram, dar acum îmi ţin capul între palme, iar limba mi se blochează în de ce-uri. sunt incoerentă şi confuză şi legată la ochi şi pierdută in mijlocul oraşului.

ar trebui să ştii că mă pot descurca mai bine decât atât. dacă aş fi vrut să mă pierd aşa, aş fi încercat să găsesc siguranţă undeva. aş fi găsit pe cineva care să îşi ţină braţele în jurul taliei mele, astfel încât să nu mă rănesc cumva. nu asta. nu aş alege să cad fără o plasă de salvare. nu aş alege să mă înec cu inima mea şi să o scuip la picioarele tale. dar nu am ales; cauciucurile mi-au alunecat pe gheaţă, iar acum mă lupt să recâştig controlul. nu am de ales; mă prefac că întorc volanul pentru a o lua într-o altă direcţie, dar nimeni nu ştie mai bine decât mine că nu voi reuşi şi mă voi lovi.

cred că ceea ce vreau să spun e că am nevoie de tine.
cred că ceea ce ar trebui să ştii e că asta îmi dă fiori.