uşa albastră

există o femeie ce locuieşte peste drum de mine. gardul ei este prea înalt şi la fel îi sunt şi pantofii. are o uşă albastră cu un geam oval în mijloc. arată ca o oglinda urâtă; ei îi place asta, deoarece ce poţi spune despre subiectul dintre rame dacă oglinda în sine este urâtă?

ea s-a născut în austria şi încă are accentul, pentru a putea dovedi asta, dar nu mai are soţul. ea scrie noaptea la o maşină de scris, pentru că asta îi plăcea lui. ea i-a scris scrisori, a scris poveşti de viaţă. dar, în cea mai mare parte, ea s-a concentrat asupra inabilităţii lui de a diferenţia ‘niciodată’ de ‘mereu’.

“care e diferenţa?” întreba el mereu, iar ea îi răspundea “totul”.

ea poartă potcoave în jurul şoldurilor, deoarece sună poetic pentru urechile sale singuratice. o vedeam de paşti şi de crăciun şi mereu mi se părea mai tânără în aprilie decât în decembrie, indiferent cât de mulţi ani treceau. ea era atemporală, dar presupun că toate tristeţile sunt.

ea stă în faţa maşinii de scris la nesfârşit, scriind tot ce nu ar trebui să îşi amintească: cum, atunci când el s-a îndrăgostit de ea, cuvintele lui erau confuze. “dragă,” spunea el, “nu te voi iubi niciodată”. ea îl corecta zâmbind, fără să ştie că el putea prezice viitorul.

această femeie poartă blană de iepure joi seara, perle strânse în jurul gâtului şi inelul de logodnă, în timp ce stă pe canapea şi urmăreşte documentare medicale. ea îşi găseşte liniştea în necazurile altora; asta i se pare ei frumos, pentru că e ceva real şi simpatia celorlalţi este la fel de reală.

ea scrie din nou, povestind aceeaşi întâmplare pentru a treia oară în acea zi. “mi-e teamă că te voi iubi mereu’, a spus el, iar eu am ştiut că dorea să spună opusul. ‘ai dreptul de a-ţi fi teamă’. atunci şi-a întors capul şi a spus că îi pare rău. asta am ştiut că e sincer”.

ea nu are nume, doar uşa albastră şi nici un soţ, doar diploma lui de medic, înrămată deasupra televizorului. ea şi-ar dori să fie acasă, în viena, ascunsă sub aşternuturile sale şi în îmbrăţişarea soţului ei. şi-ar dori să fie însărcinată şi să umble cu o burtă pe care magellan ar putea să nu fie capabil să o înconjoare.

dragostea trebuie mereu să doară? inspiră. da, trebuie. înseamnă că îţi pasă. iubire, vorbeai serios când ai spus ‘mereu’? iar el răspunde ‘niciodată’. ah, care e diferenţa? cred ca ea uită să respire, până ce uşa cu oglinda ei urâtă o anunţă că se sufocă. expiră.

soţul ei, el e încă în austria. femeia e în faţa maşinii sale de scris, imaginându-şi-l din nou. “el se îneacă”, scrie ea. “el e în america şi noroiul californian îi acoperă pantofii. el mă iubeşte”. ea face o pauză. “iar eu îl privesc în ochi şi îi spun că îmi pare rău. parcurg lungimea sufrageriei, iar el e aşezat pe canapea, cu documentarul medical încă rulând. privesc înspre uşa albastră şi realizez că este a mea. văd oglinda şi realizez că este frumoasă. o văd acum, însă nu o voi mai privi niciodată aşa. mă întorc şi îl privesc pe el, cum stă cu braţele încrucişate, acoperite complet de mânecile groase ale bluzei. ‘nu te voi iubi niciodată’, îi spun eu. şi vorbesc serios.”